August, luna românilor cu două rânduri de chei.
August e luna în care România își adună, neoficial și pentru puțin timp, copiii plecați prin lume, îi vezi pe șosele, prin sate, prin parcările supermarketurilor, mașini cu numere de Italia, Spania, Germania, Franța, Anglia, porți care stau iar deschise până seara târziu, curți care au din nou glasuri, bunici care aleargă după nepoți într-o română aproximativă și tandră, amestecată cu italiană, spaniolă, engleză, și mame care gătesc cu o disperare aproape religioasă, de parcă singura explicație posibilă pentru faptul că odrasla lor a slăbit este că Europa întreagă n-a fost în stare să-i dea o ciorbă cum trebuie.
— Mai mănâncă.
— Mamă, nu mai pot.
— N-ai mâncat nimic.
Și omul se uită la cele trei feluri din farfurie și înțelege că unele războaie nu trebuie câștigate.
Mănâncă.
A venit acasă.
Așa spune.
Acasă. Ce binecuvântat parcă-i sună.
Deși are patruzeci și șapte de ani și de optsprezece locuiește lângă Madrid, deși acolo are casa lui, serviciul lui, cana lui de cafea, vecinul pe care nu-l suportă și fără de care probabil i-ar fi dor, supermarketul în care știe unde sunt măslinele fără să ridice ochii spre indicatoare, medicul, banca, drumul spre muncă, prietenii, viața.
Dar când pornește spre România spune:
— Plecăm acasă.
Și mama îl așteaptă la poartă.
Numai că anul acesta mama parcă e puțin mai mică.
Da’ nu-i spune. Nici tatei că s-a ridicat mai greu de pe scaun, sprijinindu-se pentru o fracțiune de secundă de masă.
Cei plecați observă timpul altfel.
Pentru noi, cei care rămânem lângă cineva, bătrânețea vine cu lingurița. Pentru ei vine în august, cu găleata.
Anul trecut tata căra masa, anul ăsta spune:
— Ia tu de capătul ăla.
Și între cele două veri au trecut douăsprezece luni și poate zece ani. Vezi și taci. Ce să spui? O duci. Prinzi de capăt cu el și o duceți împreună, dar nodul în gât te strânge.
Ai plecat cândva tocmai pentru asta, să poți duce. La început ai zis doi ani.
Toți pleacă pentru doi ani. Este probabil cea mai lungă unitate de măsură inventată de români. Doi ani pentru bani de casă, doi ani pentru datorii, doi ani să punem ceva deoparte și ne întoarcem, mamă, sigur ne întoarcem.
Apoi s-a născut copilul, apoi a început școala, apoi ai primit un serviciu mai bun. Apoi ai luat casa ta. Pentru că românul lui Coșbuc nu mai vrea doar pământ vrea casa lui indiferent unde e pământul pe hartă.
Apoi viața, șmechera, și-a întins lucrurile prin sertarele tale și n-ai mai știut ce să împachetezi ca să pleci. Și-au trecut cincisprezece ani. Douăzeci.
În timpul ăsta ai trimis bani, ai făcut acoperișul, ai schimbat geamurile la casa de aici. Ai cumpărat medicamente pentru familia de aici.
Ai trimis pachete și ai primit pachete, fiindcă există ceva profund românesc în a cheltui cincizeci de euro transport ca să trimiți cuiva două borcane de zacuscă, dar nu discutăm dragostea în termeni economici, dragostea n-a fost niciodată o afacere rentabilă.
Ai trimis bani și ai primit murături și cumva ați rămas familie.
Numai că sunt lucruri care nu încap în colet.
Ziua în care tata încă putea să urce singur pe scară. Seara în care mama ar fi vrut să bei o cafea cu ea fără niciun motiv. Prima serbare a nepotului.
O înmormântare la care n-ai prins avion.
Dar august vine și pentru două-trei săptămâni încerci să înghesui un an într-o lună.
Mese.
Rude.
Prieteni.
Grătare.
Cimitir.
Acte.
Doctor pentru mama.
O fugă până la nași.
„Trebuie să ajungem și la…”
Trebuie.
În concediul românului plecat există atât de multe obligații încât uneori omul se întoarce în străinătate ca să se odihnească. Și inevitabil, undeva între o cafea și o farfurie pe care mama tocmai ți-a mai pus ceva fără consimțământul tău, vine întrebarea:
— Voi când vă întoarceți de tot?
Și tu zâmbești, dar pricepi că nu-i tocmai ușor. Cum să explici că ani întregi, acolo, când cineva te întreba de unde ești, spuneai România cu ceva în glas, cu un fel de rădăcină ridicându-se în tine, că oricât de bine ți-ar fi mers tot exista o zi în care mirosul unei mâncări, un cântec sau un simplu „ce faci?” spus în limba ta îți deschidea în piept o cameră despre care credeai că ai încuiat-o.
Acolo erai românul.
Și ți-era dor de acasă.
Apoi vii aici și, după câteva zile, te surprinzi spunând:
— Când ajungem acasă trebuie să…
Și te oprești.
Pentru că „acasă” tocmai ai spus despre casa din străinătate. Te uiți puțin în gol. Și-atunci simți rana adevărată a celor plecați. Când descoperi că ai două locuri pe care le numești acasă și, cu toate astea, nu te mai simți întreg în niciunul.
Că te-ai întoarce mâine, dar vraja trece când vezi ghișeul cu 3 dosare, neajunsul, limitele și tot ce sperai să nu dai copiilor.
Apoi mai vezi și că aici e și nu chiar cum îți aminteai. Prietenii au copii mari, unii oameni nu mai sunt. Orașul s-a schimbat.
Tu te-ai schimbat.
Și vine ziua plecării.
Bagajele sunt la ușă, mama a pus pe ascuns ceva de mâncare pentru drum de parcă după Nădlac începe deșertul Gobi, tata se învârte prin curte căutând lucruri care nu trebuie căutate da musai tre să-și ascundă lacrimile, copiii sunt deja în mașină și nimeni nu mai vorbește la fel de mult ca în zilele trecute.
— Să dai telefon când ajungi.
— Dau.
— Să nu mergeți tare.
— Nu mergem.
— Și la iarnă?
— Vedem, mamă.
Vă îmbrățișați repede.
Poate tocmai pentru că, dacă o faci încet, riști să simți tot.
Te urci.
Închizi portiera.
Și pleci din locul pe care l-ai numit acasă spre celălalt loc pe care, fără să vrei, ai început tot acasă să-l numești.
Iar undeva pe drum bagi mâna în buzunar și dai de chei.
Două rânduri.
Cheile casei din România.
Cheile casei de acolo.
Le ții o clipă în palmă și poate că asta este toată povestea celor plecați, fără statistici, fără discursuri despre diaspora, fără să-i plângem și fără să-i invidiem.
Două rânduri de chei.
Două vieți.
Două locuri în care sunt oameni care îi iubesc. Unul în care nu are grija zilei de mâine, dar nu e mama, praful de pe uliță, gustul rădăcinilor.
Rădăcinile.
Ce plecați nu și-au pierdut rădăcinile deși de multe ori așa se simt. doar le-au întins atât de mult între două pământuri, încât acum le e dor de fiecare dată când pleacă dintr-unul spre celălalt.
Așa că în august, când îi vedem venind, poate n-ar trebui să-i întrebăm prima dată cât câștigă, cât a costat mașina sau când se întorc definitiv.
Poate să-i lăsăm să stea puțin să-și tragă sufletul și doar să îi îmbrățișăm și atât.
