Când oferi încredere, oferi ceva din tine. Nu un gest. Nu o promisiune. O parte vie. O rană care șoptește: „Te las să intri.”
Îți dai drumul inimii ca unui pom în aprilie.
Întinzi mâinile spre lumină.
Înflorești.
În sfârșit.
După ierni lungi, după frici și tăceri, îndrăznești să crezi că e loc pentru frumusețe.
Și atunci, când petalele sunt cel mai fragil deschise,
când zâmbetul încă tremură timid,
vine peste tine o ninsoare rece.
Tăcută.
Nemiloasă.
Dezamăgirea cade încet, ca o zăpadă târzie,
peste tot ce-ai visat.
Îngheață florile.
Îți îngheață așteptările. Îți îngheață, pentru o vreme, credința că ai loc sub cer.
Uneori e doar un cuvânt spus altfel decât ai fi vrut.
Un gest uitat. O absență unde sperai să fie prezență.
Oamenii nu ne rănesc întotdeauna cu cruzime.
Uneori ne rănesc cu propria lor iarnă târzie.
Cu absențele lor, exact când noi abia înflorim.
Uneori, ceilalți răspund cu lumina pe care am sperat-o.
Dar alteori, răspund cu neputința lor.
Cu limitele lor.
Cu propriile răni care, în loc să vindece, taie.
Și doare.
Doare ce ți-au făcut.
Dar doare și ce ai visat fără să întrebi dacă există cu adevărat.
Pentru că atunci când încrederea se întinde spre celălalt,
nu se duce goală. Se duce încărcată cu vise, cu imagini, cu povești pe care le țesem în tăcere.
Așteptările cresc odată cu apropierea.
Ne legăm visele de ei, fără să știm că poate nici nu știu – sau nu pot – să țină primăvara în mâini.
Putem crede atât de ușor că e trădare. Dar uneori e doar greutate prea mare pe umerii lor.
În loc să ne întărim până la îngheț,
învățăm să privim mai limpede.
Să întindem mâna mai conștient.
Pentru că unele flori știu să reziste. Se apleacă ușor sub greutatea frigului. Își strâng frumusețea înapoi în inimi mici, calde,
și așteaptă. Din nou soarele.
Nu toate iernile târzii sunt sfârșituri.
Unele sunt doar lecții.
Învățăm să nu ne mai legăm viitorul de mâinile altora. Să fim primăvară pentru noi înșine. Și chiar dacă uneori înflorim în frig,
tot înflorim. Nu pentru că n-am mai putea fi răniți.
Ci pentru că alegem să fim vii, chiar și cu toate urmele lăsate de cine n-a știut ce dar i-am întins.
Înveți că nu poți măsura oamenii cu rigla așteptărilor tale.
Că nu poți transforma o palmă slabă într-un altar,
oricât ai avea nevoie să fie așa.
Și asta, asta e forma cea mai pură de curaj.
Credit foto Manastirea Sihastria