Privirea ei trecea prin mine, ajungând cumva… dincolo de mine.
— Ce doare mai tare?, a întrebat.
Și-a fost genul ăla de întrebare care nu caută neapărat un răspuns, ci doar se înfige în aer și-l face să sângereze.
— Să stai lângă cineva pe care-l iubești, știind că nu te mai iubește… sau să stai lângă cineva care te iubește, dar tu… tu să nu-l mai iubești?
Tăcerea care a urmat nu a fost între noi. A fost între ea și… ceva din ea care încă se încăpățâna să creadă că iubirea poate fi înduplecată cu prezență sau răbdare.
Am simțit cum gândurile mi se adună într-un ghem răsfirat, încâlcit, și m-am trezit murmurând în capul meu: Hm… care doare mai tare?
A iubi fără a fi iubit -e ca și cum ai ține în brațe o sobă stinsă în decembrie, te lipești de ea până-ți amorțesc brațele, sperând, prost, că îți va alunga frigul.
A fi iubit fără a iubi în schimb înseamnă a purta o povară grea pe suflet, a simula o afecțiune care nu există, a simți cum mâinile îți tremură la o atingere care, culmea, tot nu-ți încălzește inima.
În primul caz, durerea vine din lipsă. În celălalt, din prea-plinul care nu-ți aparține. Într-un scenariu te ofilești treptat, în celălalt te sufoci încet. Și- n ambele cazuri, ceva în tine se rupe. Pentru că iubirea… iubirea cere două suflete deschise, două brațe care știu să caute, nu doar să țină.
Poate că întrebarea nu e „care doare mai tare?”.
Poate întrebarea e: cum înveți să lași?
Cum înveți să accepți că unele drumuri n-au fost făcute să meargă împreună? Cum accepți că unele drumuri… oricât le-ai parcurge înapoi, desculț și cu inima sfâșiată, nu mai duc nicăieri?
Că unele iubiri, oricât le-ai striga înapoi, nu se mai întorc. Și nu din răutate. Ci pentru că iubirea nu poate fi smulsă, iubirea nu poate fi crescută din dor. Nici din bunătate. Nici măcar din speranță.
Și-atunci… ce rămâne?
O cameră prea tăcută.
Un suflet care își adună, încet-încet, cioburile în palme.
Și un om care, șchiopătând un pic, începe din nou să învețe să meargă.