Există o tristețe care nu se vede.
Nu plânge. Nu strigă.
Se așază încet, ca praful pe obiectele uitate.
Este tristețea de a vedea cum un om, oricât l-ai iubi, rămâne același.
Încăpățânat în tăcerile lui.
Pietrificat în ceea ce nu vrea sau nu poate să vindece.
La început, te agăți de speranță.
Vrei să crezi că fiecare gest bun e un semn.
Că fiecare promisiune șoptită în grabă va crește, va înflori.
Te minți frumos, pentru că altfel durerea ar fi prea crudă.
Împachetezi dezamăgirile în explicații:
„Nu e ușor să te schimbi.”
„Oamenii au nevoie de timp.”
„Dragostea ajută.”
Și da, uneori ajută.
Dar nu întotdeauna.
Pentru că schimbarea nu vine nici din dragoste, nici din frică, nici din rugăminți.
Vine doar atunci când cineva își întâlnește suferința, o privește în ochi și alege să nu mai fugă.
Și mulți nu vor să privească.
Mulți aleg să rămână prizonieri în propriile ziduri.
Pentru că zidurile, deși reci, sunt cunoscute.
Și cunoscutul, chiar dacă doare, e mai puțin înfricoșător decât necunoscutul.
Vine o zi când nu mai poți nega.
Și atunci înțelegi, nu ca o revelație bruscă, ci ca o oboseală liniștită:
Că nu poți schimba pe nimeni.
Că iubirea ta, oricât de mare este, nu poate rescrie povestea altuia.
Și doare.
Doare ca naiba.
Acceptarea nu vine din renunțare la celălalt.
Vine din renunțarea la lupta de a-l salva.
Din recunoașterea faptului că unele drumuri nu se vor întâlni niciodată,
oricât ai vrea să tragi de firele invizibile ale inimii.
Și în această renunțare, deși la început pare că mori, cǎ renunți la tot ce ai mai frumos,
de fapt începi să trăiești altfel.
Mai aproape de tine.
Mai în adevăr.
Mai în liniște.
Pentru că iubirea reală nu forțează.
Iubirea reală vede și, atunci când e cazul, lasă să plece.
Nu toate poveștile au nevoie să fie duse până la capăt.
Unele există doar ca să te învețe să alegi altfel.
Pe tine.
De data asta, pe tine.