Azi, 28 aprilie 2025, în Spania, Portugalia și sudul Franței, lumina s-a stins. O pană de curent masivă a încremenit orașele – internetul a amuțit, trenurile s-au oprit, spitalele și aeroporturile au rămas suspendate în întuneric. Pentru câteva ore, lumea modernă s-a văzut așa cum este: fragilă, ca un castel de nisip sub lovitura primului val.
Nu a fost doar o pană de curent.
A fost o radiografie brutală, o reamintire că, dincolo de ecrane și sisteme, rămânem tot acele ființe care, fără lumină, devin mici, nesigure, vulnerabile.
Pe vremuri, strămoșii noștri învățau abilități practice de-ai face față întunericului și-l îmblânzeau cu foc și povești.
Astăzi, întunericul nu mai e plin de fiare.
Ascunde altceva.
Dependențe. De semnal. De viteză.
Astăzi, îl amorțim cu wireless și lumini artificiale.
Și când curentul cade, nu se stinge doar lumina de pe străzi.
Se stinge iluzia că avem lumea în buzunar.
Când metropolele se scufundă în beznă, realizăm cu un nod în gât cât de vulnerabili am devenit. Atunci se insinuează încet, dar sigur, teama: teama de incertitudine, de pierderea controlului asupra realității noastre ordonate, spaima de a nu mai avea acces la bani, la rețelele de transport care ne conectează, la vocile celorlalți…
“Până nu ne pierdem, nu începem să ne înțelegem.” – Henry David Thoreau