Pe ecran se derulează încă o poveste. O tânără medic. Zâmbetul ei perfect rămâne acolo, nemișcat. Dar ori cât mă strădui nu pot să văd doar un chip. Pentru că văd multe ale povești, de succes, care par „bine”.
Oameni care își țin respirația în fiecare zi, ca să nu lase oboseala să iasă la suprafață. Care luptă zi de zi și tind spre perfecțiune. Care își leagă valoarea de cât oferă, de câte diplome și ce funcții au, de cum arată, de cât rezistă. Povești și oameni care nu mai știu că multe lucruri nu sunt în controlul lor.
Sunt încurajați de iluziile motivaționale și de „modelele de succes” care le șoptesc zilnic: fiți cei mai buni, munciți mai mult, atingeți potențialul maxim, forța e în voi.
Și ei cred. Se străduiesc. Ard.
Așa prinde formă iluzia că acolo, în vârf, e fericirea.
Dar în spatele imaginilor lucioase, se adună suspine, frustrare, vină, rușine și o oboseală adâncă, din care nu te mai trezești nici după zece ore de somn.
Uneori, povestea începe mult mai devreme. Cu un copil care a învățat că e iubit doar dacă reușește.
Că nota opt e rușine, că efortul nu e destul, că trebuie să fie „excepțional”.
Un copil care va deveni adultul care nu mai știe cum să se oprească.
Pentru că atunci când n-a fost „ok”, a fost privit ca o viitoare dezamăgire.
Alteori, povestea începe mai târziu: în momente de nedreptate, neputință, pierdere, umilință.
La fel de bine, povestea poate veni și mai din spate – din generații care au tăcut și au strâns din dinți,
care au muncit fără să întrebe „cât mai pot duce”,
și au lăsat moștenire rușinea de a se opri.
Așa ajung, aceste povești, să vadă viața în extreme:
vârf sau prăpastie.
Succes sau eșec.
Alb sau negru.
Ori viața plină de împlinire și succes nu e doar acolo în cel mai înalt vârf. O simți și sesuri, dealuri, și munți mai mici la fel de frumoși, la fel de valoroși.
Poate a venit timpul să nu mai alergăm spre cele mai înalte vârfuri ca spre o salvare.
Să ne amintim că excelența fără liniște nu vindecă nimic.
Că valoarea nu se măsoară în cât producem, ci în cum rămânem oameni atunci când ne e greu. A lupta pentru vise fără a ne goli. A lăsa loc și pentru tăcere, și pentru greșeli, și pentru respirație.
Pentru că uneori, cel mai curajos lucru nu e să mergi mai departe. Ci să te oprești și să spui: „nu mai pot”. Și să înțelegi că, chiar și așa, încă ești valoros.
Că a merge drept, sau mai domol, sau chiar a coborât uneori nu e un eșec.
E doar viața care își cere ritmul ei.
Și noi, dacă o ascultăm, rămânem aici.
Încă vii.
Încă oameni.