Uneori vin și pleacă, alteori se transformă în mici monstruleți care ne chinuie. Și uite-așa, încet-încet, se strecoară și se cuibărește în mintea noastră… îngrijorarea.
N-am încercat s-o judecăm.
Doar să-i punem câteva întrebări. Cu umor și curiozitate.
Să vedem dacă vine dintr-o mare plină de rechini… sau e doar o băltoacă. 
Am luat la puricat și gândurile celorlalți despre noi.
Cât merită să le ascultăm. Cât nu.
Cât ne ajută. Cât ne trag în jos.
Să ne oprim.
Să respirăm.
Să ne punem întrebările alea magice care fac un pic de ordine în mintea și suflețelul nostru.
Și da, am râs. Mult. Și la final, printre foi și carioci, m-am trezit cu un bilet lipit pe spate.
Am zâmbit și l-am pus la păstrat. Lângă toate celelalte momente care-mi amintesc de ce fac asta.