Nu știu momentul exact când am învățat lecția amară a abandonului. Poate au fost niște brațe dragi ce, într-o zi, n-au mai venit să mă ridice. Poate a fost acea voce caldă ce brusc a amuțit.
Sau poate mai târziu, când un prieten drag n-a mai vrut să mă strângă de mână. Ori poate când am iubit și m-am trezit singură, cu un „îmi pare rău” rece, scris pe un bilet mototolit.
Abandonul nu e ceva greu de ghicit.
E o gheară rece ce se înfige în piept. Îl simți cu toată ființa ta când vine — doar că, uneori, nu-l recunoști, fiind îmbătat de vraja speranței sau de golul incertitudinii.
Uneori, abandonul are o limpezime tăioasă.
Cineva se desprinde, trântește o ușă, se rupe, dispare. Indiferent de motiv, de scuze, e înghițit de un neant mai tăcut decât liniștea însăși.
Alteori, e perfid. Vine încet, tiptil, până când ceva ce era odată viu și vibrant devine gri. Omul rămâne lângă tine, îți zâmbește, îți vorbește, ca și cum încă ai conta. Dar ochii lui nu te mai văd.
Și știi. Simți, până în măduva oaselor, că ai fost uitat chiar încă de când te ținea la pieptul lui.
Dar cel mai negru- abandon – e când te abandonezi singur.
Când zâmbești și spui „e ok”, în timp ce în tine urlă și se zbat toate cuvintele rămase nespuse.
Când îți cobori vocea până la șoaptă, ca să nu deranjezi.
Când îți îngropi visele sub straturi de „nu contează” sau „o să vină și ziua aceea”. Când îți calci demnitatea, sperând că o să fii iubit, atunci când n-o să mai ceri nimic.
Și doare.
Și știi ce e cel mai pervers? Că te înveți cu durerea.
Ți-o tatuezi pe piele și o porți cu tine — în așternuturi, în zilele cu soare. Te obișnuiești să-ți spui „asta e viața”.
Zâmbești în poze, dar undeva, în străfundurile sufletului tău, știi că zâmbetul tău adevărat arată altfel.
Până într-o zi.
Până într-o zi în care înțelegi că nu ești plecările lor.
Nu absența lor îți scrie destinul.
Nu privirile goale spun cine ești.
Și mai mult decât atât:
Ești întreg, chiar și atunci când te simți spart în mii de bucăți.
Ești fiecare dimineață în care te-ai ridicat. Ești toată dragostea pe care ai fost gata să o oferi, chiar dacă nimeni nu a știut cum să o primească.
Și când ți-e frică, când întinzi mâna să te agăți de cineva —
Îți amintești că:
Tu ești drumul.
Ai puterea să-ți ții cursul, cu sau fără ei.