Te-am văzut. Știu că poate n-ai plâns atunci. Că ai înghețat. Uneori, rușinea nu țipă. Doar te strânge în piept și nu te mai lasă să respiri.
Vreau să-ți spun că nu ai greșit.
Nici cu rochia.
Nici cu autograful cerut lui Selly.
Nici cu tăcerea.
Când cineva mare strigă să nu-l faci de râs, de fapt, vorbește despre propria lui frică.
Nu despre tine.
Când o glumă taie aerul,
când râsul vine pe seama rușinii altuia —
nu mai e glumă. E putere prost folosită.
E deghizarea frustrărilor în zâmbet.
Tu nu ești o poantă.
Nu ești o lecție despre generații.
Nu ești „râsul serii”.
Tu ești dintr-o altă generație, da.
Și asta e un dar, nu o vină.
Tu să ai curajul de a fi așa cum simți.
Ai voce. Ai dreptul să fii.
Să nu-ți fie rușine că l-ai admirat pe Selly.
Sau că n-ai citit încă toate cărțile „importante”.
Nicio carte din lume citită nu valorează și nu te face mare dacă-i faci mici pe alții.
Și când o să-ți vină să crezi că nu ești destul,
că trebuie să taci, să nu deranjezi,
să fii mai puțin ca să fii acceptată —
să-ți amintești seara aia.
Nu pentru durere.
Ci pentru că, în mijlocul “glumei”, tu ai rămas dreaptă.
Mică, dar dreaptă.
Și, cumva, tăcerea ta a vorbit pentru toți copiii din generația ta.
Tu n-ai nevoie de aplauze.
Ține “țoalele” pe care le vrei. Ține visul.
Scene șocante la Premiile Gopo: Claudiu Bleonț și-a umilit fiica pe scenă.